Unirea din 1918 nu poate fi văzută ca un simplu eveniment conjunctural, ci ca o împlinire peste timp a unor aşteptări, speranţe şi crezuri. Pentru Biserica Română Unită cu Roma, momentul a fost o încununare a eforturilor episcopilor Teofil şi Atanasie Anghel; a strigătului zbuciumat de luptător pentru drepturile românilor a lui Inocenţiu Micu Klein, ce a trezit în rândul clerului său conştiinţa de „natio” şi refuzul sintagmei de „plebis” date de mai marii vremii; un Petru Pavel Aron ce duce lupta pentru emancipare pe un drum mai anevoios dar sigur al culturii prin înfiinţarea de şcoli româneşti; prin dăruirea Corifeilor Şcolii Ardelene în frunte cu Şincai ori cu Maior, ce pun în mâna fiilor de ţărani români cărţile de trebuinţă; a răbufnirii ţăranilor răsculaţi a lui Horea; a Supplexului Libellus Valachorum; a ideilor paşoptiste scrijelite în sufletul românesc de Adunarea de la Blaj din 1848 şi de discursul lui Bărnuţiu din catedrala Blajului; ori de lupta memorandiştilor grupaţi în jurul PNR, a lui Vasile Lucaciu şi George Pop de Băseşti.
În anul centenar, a evoca pagini edite sau inedite despre actul Unirii ar trebui să ne facă să ne amintim şi de jertfa din Primul Război mondial a românilor pentru acest ideal, iar între ei, fiii Bisericii noastre Greco-Catolice au dat ofranda de mare preţ şi cu toate că ei rămân mari anonimi, sunt fundamentul pus la altarul Reîntregirii. N-au un monument pe care să fie dăltuite numele lor, poate doar prin bisericile din satele de obârşie să se mai păstreze în pomelnice jertfa lor. Tribut de sânge au plătit şi mulţi dintre cei care la 1 decembrie 1918 au avut curajul să meargă la Alba Iulia. Câţi n-au murit în satele lor asasinaţi mişeleşte de potrivnicii Unirii? Unii au fost preoţi, alţii dascăli, ori simpli ţărani, tineri ori bătrâni, bărbaţi, femei ori copii.
Numele delegaţilor participanţi la Marea Unire ne sunt cunoscute, însă vom încerca pe parcursul întregului an jubiliar a să îi aducem în atenţia cititorilor pentru a-i redescoperi şi valorifica. La semicentenarul Unirii din 1968, fiii Bisericii Române Unite au fost „omişi”, doar Biserica lor nu era voie să se ştie că există. Dacă pentru aceia dintre ei care mai erau în viaţă în 1948, statul „român” le răsplătise curajul din 1918 trimiţându-i în închisori (iar Sighetul poate a fost „apogeul mulţumirii”, cazurile: Iuliu Maniu, Ilie Lazăr, episcop dr. Iuliu Hossu, episcop dr. Alexandru Rusu, episcop dr. Valeriu Traian Frenţiu, etc … sunt grăitoare), trebuie spus că anul 1918 i-a făcut pe aceştia eroi, iar anul 1948 i-a ridicat la treapta martiriului, cea mai sublimă distincţie pe care Dumnezeu o poate da slujitorilor unei credinţe şi ai unui neam.
Continuarea AICI
Comments 1