„Spectacolul din ultima vreme al politicii românești pare o glumă proastă, rudimentară, provocînd mai mult stupoarea decît rîsul… Nimic nu poate explica integral opțiunile de fiecare clipă ale „jucătorilor”. Cuvîntul „coaliție” a ajuns să însemne opusul său: o adunătură de bombănitori care se detestă și se excomunică reciproc.
Ideea de „strategie” guvernamentală a căpătat și ea un sens nou: prioritățile nu se mai decid în funcție de necesitățile țării, de urgențele conjuncturale, de promisiunile lansate în campania electorală. Prioritare sînt „proiectele” cu care lovești mai bine în adversari (interni), propunerile care dezbină, jocul la derută.
Nu ne luptăm cu idei și contrapropuneri, cu argumentele „șicanatoare” ale unor analiști pragmatici. Ne luptăm cu oameni, cu găști contradictorii din ograda proprie, nu din vecini! Nu căutăm solidarități funcționale, ci alianțe interesate, nu construim planuri de reformă, ci manevre demolatoare (fie și cu paguba colaterală a autodemolării).
Pe scurt, politica a devenit o scenă înghesuită, pe care „actorii” joacă singuri, dinaintea unui public plictisit, tot mai străin de rostul „intrigilor” montate la rampă. Nu mai vorbesc de mediocritatea generalizată a discursului, simplă însăilare nervoasă pe tema „Ba tu!”, nu mai vorbesc de preeminența calculului de grup pe socoteala unei minime consecvențe ideologice și programatice.
Vrea un partid să dea jos guvernul? Se aliază cu ceea ce părea inversul său constitutiv. Pentru USR-PLUS, alcătuirea AUR devine un partener util (după cum, și pentru AUR, USR-PLUS devine un aliat plauzibil). Scopul scuză mijloacele. Cînd ai un țel măreț cum ar fi doborîrea unui prim-ministru, te faci frate (și) cu dracul…
Terminasem de scris aceste rînduri cînd am aflat, din presă, că PSD nu vrea să se asocieze, pentru moțiunea de cenzură, cu USR și AUR. Cu alte cuvinte, nu vrea să fie folosit de partide precare numeric pentru a obține un succes pestriț, fără coerență politică.
N-aș fi crezut să ajung să spun asta despre PSD, dar această ultimă decizie a membrilor lui dovedește că, dincolo de toate, e „mai partid” decît încropelile din jur… (Andrei Pleșu, Dilema Veche)
