În fiecare an, pe 24 februarie, românii sărbătoresc Dragobetele, sărbătoarea românească a iubirii. Această veche sărbătoare are rădăcini dacice, Dragobete fiind considerat fiul Dochiei, zeul dragostei și al bunei dispoziții. Poate fi identificat cu Cupidon din mitologia romană sau cu Eros din mitologia greacă. Dragobetele este sărbătoarea fertilității, ziua în care se formează perechile, atât pentru oameni, cât și pentru păsări. Miticul personaj Dragobete apare în strânsă legătură cu Dochia, fiind cel care o însoțește în călătoria sa în munți. Mai apare și cu numele de Năvalnicul, perceput ca un fecior frumos și iubăreț, din cauza căruia fetele își pierdeau mințile.
În tradiția populară, Dragobetele era sărbătorit fie pe 24 și 28 februarie, fie pe 1 și 25 martie, până la jumătatea secolului XX, fiind asociat cu sosirea primăverii, când natura reînvie, ursul iese din bârlog, păsările își fac cuiburile, iar omul participă și el la această transformare. Semnalul sosirii primăverii era dat de păsări, care se adunau în stoluri, pregătindu-se pentru împerechere și pentru a-și construi cuibul. Se spunea că păsările care nu își găseau perechea în acea zi rămâneau singure tot anul, până în aceeași zi a anului următor.
De Dragobete, în vremurile de demult, feciorii și fetele, îmbrăcați în straie de sărbătoare, se întâlneau și mergeau în pădure să culeagă primele flori ale primăverii, cu cântece, voie bună și un joc intitulat „Zburătorit”. Pe la orele prânzului, fetele fugeau spre sat, iar băieții încercau să le prindă. Dacă unei fete îi era drag băiatul ce o alerga, ea făcea tot posibilul ca acesta să o prindă și să o sărute, ceea ce era echivalent cu logodna, care se anunța în aceeași seară, în familie și în comunitate. La fel ca în cazul păsărilor, se credea că persoanele care nu sărbătoreau această zi vor fi pedepsiți și nu vor avea parte de iubire tot anul, spre deosebire de cei care participau la sărbătoare și care erau considerați binecuvântați în acel an. Acest obicei este păstrat și în zilele noastre în anumite zone ale țării. Dacă se întâmpla ca în ziua de Dragobete să fie vreme urâtă, tinerii se strângeau în casa unuia dintre ei, unde petreceau, jucau diverse jocuri și legau prietenii.
În această zi de sărbătoare, bătrânii acordau o mai mare atenție animalelor ca de obicei, sacrificarea acestora fiind interzisă de Dragobete. Se obișnuia, ca în unele zone, fetele să aducă acuzații pentru farmece făcute împotriva rivalelor în dragoste. Băieții legau frății de cruce, crestându-și puțin brațul, sub forma unei cruci, atingându-și apoi tăieturile și rostind un jurământ.
În ziua de Dragobete, bărbaților le era interzis să se certe cu femeile, deoarece se credea că ar putea avea parte de un an greu. Totodată, treburile grele din gospodărie erau interzise în această zi, fiind permisă doar curățenia, considerată aducătoare de spor. Conform tradiției, cine plângea în această zi, avea parte doar de necazuri în lunile următoare.
În unele regiuni, se obișnuia să se scoată din pământ rădăcini de spânz, o plantă ce înflorește primăvara devreme, pe care le foloseau pentru tratarea diverselor boli. În unele zone, în ajunul de Dragobete, fetele își puneau busuioc sfințit sub pernă, pentru a-și visa ursitul, la fel ca în ajunul Bobotezei.
Sărbătoarea de Dragobete, deși a fost înlocuită în ultima perioadă cu Valentine’s Day, face parte din patrimoniul cultural românesc.
