“Prezidențialele n-au fost întotdeauna așa. În 1990 aveam de unde alege. Îl aveam pe Ion Rațiu, nepot de memorandist cu rădăcini istorice în Ardeal, milionar în lumea liberă, democrat cu papion, absolvent de Cambridge și militant anticomunist. Îl aveam pe Radu Câmpeanu, șef al Tineretului Liberal înainte de război, deținut politic, organizator al rezistenței în exil și un minunat vorbitor.
Îl aveam, în fine, pe Ion Iliescu, deviaționist acuzat de intelectualism, complotist anticeaușist, consumator de operă și teatru, gorbaciovist și unul dintre puținii cititori pînă la capăt ai lui Marx. În 1992 puteam alege între Iliescu și un profesor universitar, Emil Constantinescu. Mai erau pe listă Caius Traian Dragomir, poet, medic și cercetător științific, sau Ioan Mînzatu, profesor universitar, cercetător și scriitor. În 1996 a cîștigat Emil Constantinescu, dar i-am fi putut vota pe Nicolae Manolescu, pe Adrian Păunescu, pe profesorul universitar Petre Roman sau pe ungurul european György Frunda.
Ba chiar și în 2000, pe lîngă neobositul Ion Iliescu, pus la punct cu Alvin Toffler și Lester Brown, îi puteam vota pe Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, neatins încă de supranumele Manole, și pe Corneliu Vadim Tudor, un nebun cu sclipiri incontestabile și cu o vastă cultură de almanah. În finala din 2004, însă, doar Adrian Năstase mai putea scrie corect “Mămucă, iacătă-mă-s”. Băsescu părea să fi citit cel mult “La steaua”, din greșeală, crezînd că-i despre fotbal. În 2009, cînd a văzut că merge și fără școală, doar cu Levantul răsfoit, s-a înscris și Gigi Becali. A doua oară. În 2014, Klaus Iohannis a dus la Cotroceni tăcerea care nu ascunde nimic și singurul care s-a găsit să-i opună rezistență a fost un doctor în drept, “Dottore”. În 30 de ani de democrație, nivelul prezidențiabililor a scăzut mai mult decît lira turcească. Personalitatea, educația, inteligența, hazul, toate s-au dus pe copcă.
Pe lîngă candidații de azi, Ion Iliescu pare Erasmus din Rotterdam. În 2019, învingătorul e știut dinainte. Ciclul de zece ani, în care Petrov și-a desăvîrșit lucrarea, i s-a prescris și urmașului. Și, ca să li se scurteze celorlalți agonia, Iohannis a fost pus primul pe listă, cu metoda bilelor încălzite, prin care Cooperativa din fotbal stabilea adversarii echipelor pe care pariase. Istoria nu pierde nici o ocazie să ne inspire. Acum opt sute de ani, pe vremea armurilor grele, călărețul acoperit cu fier nu putea urca singur în șa. Cîntărea prea mult, așa că era ridicat cu un scripete. La fel a fost suit pe cal și Iohannis acum cinci ani, în armura lui de tăcere. Serviciile au tras de scripete și el a urcat, legat de subțiori, țeapăn și cu picioarele depărtate. Doar că a fost pus invers, cu fața spre dinapoia calului.
Așa a mers un mandat întreg, călare pe țara lucrului bine făcut, fără să bage de seamă că, pe măsură ce înainta, îl depășeau copacii. România e ca un cal captiv într-o bulă de vid. Oricît ar merge, bula merge odată cu el. Oriunde ar merge, bula îl împiedică să ajungă. În noiembrie, bula o să-și dubleze raza, de la cinci ani la zece. România e calul, iar Iohannis e bula calului.”
DORU BUŞCU – Bula calului
