Participarea la o manifestare religioasă din Maramureș a lăsat o impresie adâncă Suzanei Holan. Aceasta a descris cu lux de amănunte momentele trăite și și-a exprimat gratitudinea pentru ospitalitatea cu care a fost întâmpinată.
„Am fost, de Sfânta Paraschieva, la hramul bisericii greco-catolice din satul Cetățele. Și am avut câteva momente de uimire.
Primul a fost când îmi căutam loc de parcare și mă necăjeam că nu găsesc, căci drumul care trece prin fața bisericii e îngust și veniseră mașini multe deja. Tocmai îmi amintisem de bancul acela care zice că pe vremuri șmecher se chema cel care avea mașină, dar acum șmecher este cel care găsește loc de parcare… când un polițist a început să-mi facă semne cu mâna. Am crezut mai întâi că mă alungă. Și — când colo! — m-a pofit în curtea vecină cu biserica, să parchez acolo. Când am văzut-o pe “găzdoaie” îmbrăcată în costum național, trebăluind pe lângă casă, făcându-și ultimele pregătiri pentru plecarea la biserică, am început să mă scuz: “Știți, polițistul ne-a făcut semn să intrăm aici!…” “Știu, știu! Noi i-am zis să trimită mașinile încoace, că-i loc destul…”
Al doilea moment de uimire l-am avut când, după intrarea episcopului în biserică, localnicii s-au tras în lături, au rămas afară, în picioare, lăsând străinii, “musafirii”, adică pe cei veniți în pelerinaj, să intre și să se așeze în bănci.
Mi-am adus aminte că așa mi s-a întâmplat cândva demult și în biserica din Șurdești. Eram cu mama, cu o verișoară, cu o mătușă și femeile așezate în partea din spate a bisericii ne-au tot împins, ușurel, pe câteși patru, pâna chiar la banca cea mai din față, acoperită frumos cu cergi, ca să ședem acolo.
Și mi-am mai adus aminte de ce am pățit eu odată, la Cluj. Revenisem atunci, în orașul neu natal, după mulți ani trăiți în București. Eram la volan și, la o intersecție, un alt șofer îmi tot făcea semne să trec înaintea lui. Și eu nu pricepeam ce vrea de la mine. Stăteam locului, nedumerită. Nu mai pomenisem așa ceva!…
Dar să revin la hramul de la Cetățele mai bine… La sfârșit, după încheierea slujbei, ne așteptau afară femei frumoase, îmbrăcate în costume populare frumoase, ținând coșuri pline de prăjituri frumoase, și ne tot îmbiau să luăm, să mâncăm. Ba unele ne pofteau chiar acasă la ele, la masa de prânz, spunând că așa se face de hramul bisericii… îi inviți pe cei veniți de departe la o masă bună.
Obiceiuri frumoase ale unor oameni frumoși, care au știut să păstreze tradițiile frumoase… și care sper să se mai păstreze, pentru că, la ieșirea din biserică, am auzit lângă mine discuția a două femei în vârstă: “Da’ di ce n-ai vinit îmbrăcată cu costumul cela fain al tău, cela de-i lucra’ de mamă-ta încă, de-l purtai anii trecuți, de sărbători? Da’ un’e ti-i costumu’?” “Păi, un’e să fie? L-am da’ la nepoată… că ea îi tânără! umble ea îmbrăcată fain! c-așa se cuvine…”, a scris femeia.
