„Mi s-a părut că-l văd pe Dani Alves. Tocmai ieșisem din biroul de la IBC, cartierul general al televiziunilor care transmit Jocurile Olimpice, după vreo cinci ore de trecut în documentare jucătorii din turneul de fotbal. 16 echipe, 22 de jucători fiecare, majoritatea din afara prim-plan-ului. Voiam să-mi iau o cafea. Trei dolari jumate și nici măcar n-are caimac. A trecut un grup de brazilieni pe lângă mine și mi s-a oprit privirea asupra unuia mic, crăcănat, cu brațele tatuate și cu un zâmbet care-i depășea masca. Nu mi-era greu să-l recunosc, mai ales că făcusem o poză cu el la Sevilla, pe teren, înainte de un meci cu Steaua. E căpitanul Braziliei, la 38 de ani, cu zeci de trofee în palmares, sosit să ducă echipa auriverde spre trofeu.
Am avut, o secundă, intenția să-l opresc și să-l salut, dar mi-am adus aminte că e pandemie, Tokyo e în stare de urgență, noi nu avem voie să intrăm în contact cu sportivii, iar fotbaliștii nu au cum să ajungă la IBC. La precedentele ediții toți sportivii importanți treceau pe aleile din sediu, apăreau la studiouri, dădeau autografe, discutau, la un suc, cu jurnaliștii. Acum stăm în cubul nostru fără geamuri, cu ochii în laptop, așteptând să înceapă competițiile. Pe seară ne urcăm în autocarele de presă, spre camerele de 12 metri pătrați în care stăm, iar, la coborâre, ne așteaptă un tip de la organizare, care ne conduce până în fața hotelului. Asta pentru că nu avem voie să ne plimbăm. Organizatorii ne-au alocat 15-20 de minute zilnic, un drum la un magazin din vecinătate, pentru a ne lua de mâncare, pe semnătură. Doar atât. Camera de hotel, autocarul, biroul. Așa trăim, noi, miile de ziariști care vom relata Jocurile Olimpice. Eu o să ajung la stadioanele pe care vor juca băieții din ”Generația de Fier”, cu Honduras, Coreea de Sud și Noua Zeelandă. Sunt norocos. Și chiar mi s-a părut că l-am văzut pe Dani Alves”.
Corespondenţă TVR de la Tokyo
