La 31 octombrie 1957, marele istoric greco-catolic, părintele Zenovie Pâclișanu a murit în mâinile celor care-l torturau

„După ce, la 26 octombrie 1957, a semnat formularul de recurs împotriva sentinţei, patru zile mai târziu, la 31 octombrie 1957, Zenovie Pâclişanu a încetat din viaţă în arestul „A” al M.A.I.» (…) „Pe cap, în regiunea parietală stângă”, medicul legist, a consemnat că avea „o crustă de contuzie roşie brună […], reprezentând urma unei loviri cu sau de un corp dur fără nici o fractură craniană”, care putea data de 7-10 zile.”
Prin dispariţia dramatică a lui Z. Pâclişanu, Biserica Română Unită a pierdut nu doar un devotat şi tenace slujitor al său, ci şi pe cel chemat să-i reconstituie trecutul, cu migală şi rigoare ştiinţifică, sau – după formularea Mgr. O. Bârlea – pe cel „care a Întărit cu fapta ceea ce a scris”.
Numele lui Z. Pâclişanu a fost omis sistematic din dicţionarele şi enciclopediile din anii ’70-’80, și a rămas relativ puţin cunoscut şi după 1989.
În 1918 a fost secretar al Adunării Naționale de la Alba Iulia. La numai 33 de ani, în 1919, Z. Pâclişanu este ales membru corespondent al Academiei Române. Din 1922 până în 1948 a fost, director general în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, apoi în cel de Externe. In 1929 a fost consilier pe probleme diplomatice între Vatican şi România. Pentru contribuţia sa la îmbunătăţirea relaţiilor dintre biserică şi stat, Papa Pius al XI-lea l-a ridicat la rangul de prelat papal.
După arestarea episcopului Vasile Aftenie şi a pr. Tit Liviu Chinezu a fost numit de Nunţiatura Apostolică în funcţia de Vicar general mitropolitan al credincioşilor greco-catolici din Muntenia, Oltenia şi Moldova.
Urmărit de Securitate, este închis de mai multe ori, prima dată între 1949-1955. fiind torturat în chip bestial, la Ministerul de Interne, Jilava, apoi judecat şi condamnat pentru activitate clandestină religioasă greco-catolică. A fost un „foarte activ preot în clandestinitate” sprijinind mai multe persoane urmărite de autorităţi, oferindu-le fie un adăpost pentru o noapte şi apoi găsindu-Ie câte o gazdă mai sigură, fie un ajutor material.
Întemniţat iniţial in arestul M.A.I., apoi la penitenciarul Jilava și interogat de ofiţerii Direcţiei de Anchete, Z. Pâclişanu a fost în final trimis, împreună cu cel de al doilea lot de foşti demnitari, penitenciarului Sighet, cu indicaţia precisă de a fi introdus în celulă „cu preoţii”. Episcopul Ioan Suciu „a vorbit elogios despre Pâclişanu” lui Ioan Ploscaru, în celula de la Sighet.
Necunoscută anchetatorilor din anii 1949-1950 a rămas calitatea de vicar general clandestin al eparhiei Blajului pentru Vechiul Regat, pe care Z. Pâclişanu a dobândit-o, în urma arestării titularului eparhiei, episcopul auxiliar Vasile Aftenie.
Încheindu-se ancheta şi dosarul de trimitere în justiţie, Z. Pâclişanu a fost înaintat în justiţie, acuzat că „se face vinovat de favorizare de infractor şi omisiune de denunţ”. Judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Z. Pâclişanu a fost condamnat, în 1952 la 6 ani închisoare corecţională, 5 ani degradare civică și confiscarea averii personale, pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale”. După aproape patru ani de la arestare, Z. Pâclişanu a fost pus în libertate, la 25 septembrie 1953.
Z. Pâclişanu a continuat să activeze ca preot unit clandestin, reluându-şi însărcinarea de vicar clandestin pentru Vechiul Regat. Precum rezultă dintr-un referat din 20 iunie 1955, al Direcţiei a III-a a Securităţii, autorităţile comuniste erau bine informate asupra reluării activităţii clandestine a lui Z. Pâclişanu, care fusese semnalat printre acei preoţi uniţi, care îi vizitau pe episcopii Ioan Bălan, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, la spitalul Floreasca din Bucureşti.
Potrivit informaţiilor Securităţii, încă pe când se afla la spitalul din Bucureşti, episcopul Alexandru Rusu, care ar fi primit împuternicirea Vaticanului de a conduce Biserica Unită din România, „a numit vicari secreţi pentru a conduce activitatea clandestină greco-catolică”. Pentru Vechiul Regat, era indicat preotul Z. Pâclişanu, despre care organele represive credeau că ar mai fi deţinut şi „un rol important în conducerea clandestinităţii greco-catolice pe ţară”
A doua arestare a lui Z. Pâclişanu, survenită la 18 aprilie 1957, s-a înscris în contextul mai larg al măsurilor represive adoptate de autorităţile comuniste în anii 1956-1957, ca răspuns la intensificarea activităţii clandestine a clerului şi credincioşilor greco-catolici, în care şi Z. Pâclişanu s-a implicat plenar. Zenovie Pâclișanu a fost arestat din nou în 1957 și a decedat la o săptămâna după ce a fost condamnat la 12 ani de temniță grea.
Recuperarea memoriei înaintașilor noștri care au murit în închisori sau au suferit pe nedrept în toţi acești 45 de ani este, încă, o datorie a societății noastre și un pas indispensabil al regăsirii și reconcilierii. De aici trebuie să începem, dacă vrem să înțelegem istoria, dacă vrem să regăsim România.
Încă nu am descoperit cât de mult contează aceste suflete a căror viaţă a fost distrusă pentru Dumnezeu şi neam. Imaginea lui Pâclișanu în zeghe se alătură imaginilor episcopilor noștri martiri. Nu sunt poze, sunt Icoane. Iar Icoanele nu au legătură cu istoria, ci cu rugăciunea.