Este căpitanul Mihai Alexandru Marginean, medic specialist ATI pe care o ţară întreagă îl cunoaşte acum după ce, îngrozit de ceea ce a găsit la spitalul Suceava, a postat un mesaj în care şi-a descris propriile trăiri. Acum le spune colegilor: „Sunt ultima verigă. Negociez cu Dumnezeu o clipa, o oră, o zi”.
„Nu doar ca este razboi, dar nu avem cum sa-l câştigăm”, a scris el în mesajul postat pe facebook. Colegii lui din armată au vrut să ştie mau multe despre el, despre cei cu care lucrează cot la cot în spital, despre pacienţi şi lupta lor pentru aer.
Medicul compară lupta din spital cu cursă în care nu ştii când te vei opri.
„Şi eu sunt absolvent al Liceului Militar. Am termint la Alba Iulia. Acolo îmi aduc aminte de un profesor de sport. Aveam cateva probe la sport de 1000 de 5000 si de 10.000. Toate aveau acelaşi grad de dificultate. Şi o să mă întrebaţi cum? Uneori era mai grea aia de 1000 decât cea de 5000 pentru ca tempoul în care trebuiai sa alergi era diferit.
Dar un lucru ştiai întotdeauna. Că după o mie de metri se termina. Că pe ultima turnanta poţi să alergi să îţi dai duhul din tine, puteai să ştii că se va termina.
Era unul dintre profesori care câteodata la antrenamente ne punea să alergam şi nu ne spunea cât. Începeam să alergăm câteva ture, eram deja obositi. Nu ştiam cât mai trebuie să alergăm şi atunci ne spunea „Baieti, mai aveti 40 de ture” era imens. Ştiam că nu puteam să facem faţă că nu o să rezistăm. Senzaţia aia că nu ştii când se termină ne termina psihic.
Medicii de aici, din Suceava, nu ştiu când se termină. Eu am venit, încerc să fac tot ce pot, încerc să îi ajut, dar ştiu că după un numar de km mă voi opri şi voi pleca. Ei nu ştiu. Ei au 40 de ture. Din punctul meu de vedere oamenii ăştia sunt eroi”, a povestit colegilor medicul anestezist, Mihai Mărginean.
„Îţi mai spun cine mai cred eu că sunt eroi. Să ne imaginăm cum se vede Terapia Intensivă prin ochii unui pacient. Un om care stă în pat cu o mască de oxigen şi una chirurgicala.
Simte că nu are aer. Ba e cald, ba e frig, poate îi e foame. Nu are aer nici măcar sa manance şi în jurul lui se plimbă nişte oameni în combinezoane albe, fără faţă cu nişte ochelari, viziere şi nu are cum sa fie o imagine decât înspăimântătoare. Din punctul meu de vedere rezistă şi eu cum pot.”
Cu câteva luni înainte am fost întrebat dacă vreau să plec în Africa. Am refuzat. Am simţit că nu este locul meu acolo. I-am spus soţiei că nu vreau să mă duc şi i-am spus că eu cred că rolul meu este alături de pacienţii din România nu de cei din Africa.
Şi acum sunt chemat şi mi s-a spus că plec la Suceava. Comunicarea mi s-a făcut în lift. Şi i-am spus soţiei mele..ţii minte ce ţi-am spus? Acum sunt românii noştri sunt pacienţii noştri.
