Călătoria spirituală a Postului Mare este un adevărat exod, care conduce de la sclavia păcatului și a mizeriilor umane, către libertatea mântuirii și a iubirii lui Dumnezeu: este, pe scurt, omilia papei Francisc de la Sfânta Liturghie a Miercurii Cenușii, celebrată astăzi la ora Romei 9.30 în bazilica San Pietro.
Pentru a lăsa loc celebrării liturgice și riturilor de pocăință din această zi de post și abstinență, a fost suspendată, în mod excepțional, tradiționala audiență generală de miercuri.
Celebrarea Sfintei Liturghii a ținut cont de restricțiile sanitare impuse de actuala pandemie de Covid-19, la riturile sacre din bazilica vaticană luând parte un număr redus de persoane.
După omilie a avut loc binecuvântarea și punerea cenușii pe cap în semn de pocăință, papa primind cenușa pe cap de la cardinalul Angelo Comastri, vicarul general pentru Statul Cetății Vaticanului.
Anul acesta, credincioșii de rit bizantin încep Postul Mare pe 15 martie.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei Francisc de la Sfânta Liturghie din Miercurea Cenușii, 17 februarie 2021
«Începem drumul Postului Mare. Acesta se deschide prin cuvintele profetului Ioel care arată direcția de urmat. Este o invitație ce se naște din inima lui Dumnezeu care, cu brațele larg deschise și cu ochii plini de dor, ne adresează această rugăminte: „Întoarceți-vă la mine din toată inima!” (Ioel 2,12). ”Întoarceți-vă la mine!”. Postul Mare este o călătorie de întoarcere la Dumnezeu. De câte ori, luați cu treburile sau nepăsători, i-am spus: ”Doamne, voi veni la Tine după, acum așteaptă… Astăzi nu pot, dar mâine voi începe să mă rog și să fac ceva pentru ceilalți”. În acest fel, zi după zi… Acum, Dumnezeu face apel la inima noastră. În viață vom avea mereu lucruri de făcut și scuze de prezentat, dar, frați și surori, timpul întoarcerii la Dumnezeu este astăzi.
”Întoarceți-vă la mine”, spune, ”din toată inima”. Postul Mare este o călătorie care cuprinde toată viața noastră, toată ființa noastră. Este timpul în care trebuie să verificăm drumurile pe care le parcurgem pentru a regăsi calea care ne duce înapoi acasă, pentru a redescoperi legătura fundamentală cu Dumnezeu, de care depinde totul. Postul Mare nu înseamnă o culegere de gesturi pioase, înseamnă a discerne încotro este îndreptată inima. Acesta este centrul Postului Mare: unde este orientată inima mea. Să încercăm a ne întreba: unde mă duce navigatorul vieții mele, spre Dumnezeu sau către eu-l meu? Trăiesc ca să-i fiu pe plac Domnului sau ca să fiu remarcat, lăudat, preferat pentru locul dintâi și așa mai departe…? Am o inimă ”balerină”, care face un pas înainte și unul înapoi, care îl iubește un pic pe Domnul și un pic lumea, sau o inimă statornică în Dumnezeu? Mă simt bine cu ipocriziile mele sau mă lupt pentru a mă elibera de duplicitate și de falsitățile care o țin în lanțuri?
Călătoria Postului Mare este un exod, un exod din sclavie către libertate. Sunt patruzeci de zile care amintesc de cei patruzeci de ani în care poporul lui Dumnezeu a călătorit în pustiu ca să se întoarcă în țara de origine. Dar cât de greu a fost să părăsească Egiptul! A fost mai greu, atunci când a fugit, să lase Egiptul din inima poporului lui Dumnezeu, acel Egipt pe care îl purtau mereu înăuntru decât să lase Egiptul și poporul. Este foarte greu să părăsești Egiptul. Întotdeauna, de-a lungul drumului, era ispita de a regreta cepele Egiptului, de a se întoarce înapoi, de a se lega de amintirile trecutului, de vreun idol. La fel este și pentru noi: călătoria de întoarcere la Dumnezeu este împiedicată de atașamentele noastre bolnăvicioase, este ținută pe loc de lațurile seducătoare ale viciilor, de falsele siguranțe ale banilor și aparenței, de lamentările victimiste care paralizează. Pentru a merge înainte pe cale e necesar a demasca aceste amăgiri.
Dar, ne întrebăm: cum să procedăm, atunci, pe drumul către Dumnezeu? Ne ajută călătoriile de întoarcere pe care le povestește Cuvântul lui Dumnezeu.
Să ne uităm la fiul rătăcitor și să înțelegem că a venit și pentru noi timpul întoarcerii la Tatăl. Asemenea acelui fiu, am uitat și noi de miresmele casei, am delapidat bunuri prețioase pentru lucruri de nimic și am rămas cu mâinile goale și cu inima nemulțumită. Am căzut: suntem fii care cad iar și iar, suntem asemenea copiilor mici care încearcă să meargă dar cad la pământ și au nevoie mereu să fie ridicați din nou de fiecare dată de tata. Este iertarea Tatălui care ne repune mereu în picioare: iertarea lui Dumnezeu, Spovada, este primul pas al călătoriei noastre de întoarcere. Am spus de spovadă și îi rog pe confesori: fiți ca Tatăl, nu cu biciul, ci cu îmbrățișarea.
Apoi, avem nevoie să ne întoarcem din nou la Isus, să facem ca acel lepros vindecat care s-a întors mulțumindu-i. Zece au fost vindecați, dar numai el a fost și mântuit, pentru că s-a întors la Isus (cf. Luca 17,12-19). Toți, cu toții avem boli spirituale, iar singuri nu le putem vindeca. Cu toții avem vicii înrădăcinate, dar singuri nu le putem eradica. Cu toții avem temeri care ne blochează, dar singuri nu le putem învinge. Avem nevoie să-l imităm pe acel lepros care s-a întors la Isus și s-a aruncat la picioarele lui. Ne trebuie vindecarea lui Isus, trebuie să-i arătăm rănile noastre și să-i spunem: ”Isuse, sunt aici înaintea Ta cu păcatul meu, cu mizeriile mele. Tu ești medicul, Tu poți să mă eliberezi. Vindecă inima mea, vindecă lepra mea”.
Cuvântul lui Dumnezeu ne cere, mai departe, să ne întoarcem la Tatăl, să ne întoarcem la Isus și suntem chemați, în continuare, să ne întoarcem din nou la Spiritul Sfânt. Cenușa de pe cap ne amintește că suntem țărână și în țărână ne vom întoarce. Dar asupra țărânei noastre Dumnezeu L-a suflat pe Spiritul său de viață. Nu putem trăi, așadar, urmărind țărâna, mergând după lucruri care astăzi există și mâine dispar. Să ne întoarcem la Spiritul Sfânt, Dătătorul de viață, să ne întoarcem la Focul care face să învie cenușa noastră, la acel Foc care ne învață să iubim: vom fi mereu țărână dar, după cum spune imnul liturgic, o ”țărână îndrăgostită”. Să ne întoarcem din nou să-L rugăm pe Spiritul Sfânt, să redescoperim focul preamăririi, care mistuie cenușa lamentării și a resemnării.
Frați și surori, călătoria noastră de întoarcere la Dumnezeu este posibilă numai pentru că a existat călătoria sa pe direcția de dus către noi. Fără aceasta nu ar fi fost posibilă. Mai înainte ca noi să mergem la El, El a coborât către noi. A mers înaintea noastră, a venit în întâmpinarea noastră. Pentru noi a coborât mai jos decât ne puteam închipui: s-a făcut păcat, s-a făcut moarte. Este ceea ce ne-a amintit Sfântul Paul: ”Pe cel care nu a cunoscut păcatul, Dumnezeu l-a făcut păcat de dragul nostru” (2 Corinteni 5,21), după cum am ascultat. Ca să nu ne lase singuri și ca să ne însoțească pe cale, El a coborât înăuntrul păcatului nostru și al morții noastre, a atins păcatul, a atins moartea noastră. Călătoria noastră, așadar, înseamnă a ne lăsa luați de mână. Tatăl care ne cheamă să ne întoarcem este Cel care iese din casă pentru a veni să ne caute; Domnul care ne vindecă este Cel care s-a lăsat rănit pe cruce; Spiritul care ne face să ne schimbăm viața este Cel care suflă cu putere și suavitate asupra țărânei noastre.
Iată, așadar, îndemnul stăruitor al Apostolului: ”Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu!” (v. 20). Lăsați-vă împăcați: drumul de făcut nu se bazează pe puterile noastre, nimeni nu se poate împăca cu Dumnezeu prin propriile puteri, nu poate. Convertirea inimii, cu gesturile și practicile care o exprimă, este posibilă numai dacă pornește de la primatul acțiunii lui Dumnezeu. Ceea ce ne face să ne întoarcem la El nu sunt capacitățile noastre și meritele noastre de arătat, ci harul său de primit. Harul ne mântuiește, mântuirea este numai har, pură gratuitate. Isus ne-a spus aceasta în mod lămurit în Evanghelie: ceea ce ne îndreptățește nu este dreptatea pe care o practicăm înaintea oamenilor, ci relația sinceră cu Tatăl. Începutul întoarcerii la Dumnezeu este a ne recunoaște nevoiași de El, nevoiași de milostivirea sa, nevoiași de harul său. Aceasta este calea dreaptă, calea umilinței. Eu mă simt nevoiaș ori mă simt suficient.
Astăzi ne plecăm capul ca să primim cenușa. Odată terminat Postul Mare, ne vom pleca mai mult ca să spălăm picioarele fraților. Postul Mare este o coborâre umilă înăuntrul nostru și către ceilalți. Înseamnă a înțelege că mântuirea nu este un urcuș pentru glorie, ci o înjosire pentru iubire. Înseamnă a ne face mici. Pe acest drum, ca să nu pierdem ruta, să ne punem înaintea crucii lui Isus, catedra tăcută a lui Dumnezeu. Să privim în fiecare zi rănile sale, rănile pe care El le-a luat în cer și pe care le arată Tatălui, în toate zilele, în rugăciunea sa mijlocire. Să privim în fiecare zi rănile sale. În acele goluri recunoaștem golul nostru, lipsurile noastre, rănile păcatului, loviturile care ne-au făcut rău. Cu toate acestea, chiar acolo vedem că Dumnezeu nu ne arată cu degetul, ci ne deschide larg mâinile. Rănile sale sunt deschise pentru noi: de acele răni noi am fost vindecați (cf. 1 Petru 2,25; Isaia 53,5). Să le sărutăm și vom înțelege că chiar acolo, în golurile cele mai dureroase ale vieții, Dumnezeu ne așteaptă cu milostivirea sa nemărginită. Pentru că acolo unde suntem mai vulnerabili, unde ne rușinăm mai mult, El a venit în întâmpinarea noastră. Acum, că El a venit în întâmpinarea noastră, ne invită să ne întoarcem din nou la El ca să regăsim bucuria de a fi iubiți».
