Progeniturile universităților iau ore și în faza de studenți.
Nu e vorba de morbul perfecțiunii, ci de camuflarea neputinței la nivel academic. Orele camuflează zădărnicia de a învăța.
De exemplu, există o practică, imbecilă de altfel, de a accesa coduri la care ar trebui să aibă acces singuri, prin delegat, prin mintea altuia.
Conform paradigmei școlare parcurse, școala lui de diplome și hârtii îl validează cumva în rând cu turma inferior promovată. Nu e de mirare că sub protectoratul unui nume cu recunoaștere academică viermuiește castrarea cognitivă succesoral – genetică.
Practica e simplă: cei ce nu au acel savoire faire, să-l cumpere. Nu realizează că vor rămâne la savoire rien faire.
Subcultura, neajunsul intelectual flagrant, până la ce nivel e suplinit de stereotipiile intervenției parentale? Cât rezolvă sclavajul unei inteligențe plătite ca servilitate pentru o formă vidă?
Și apoi, de ce ar fi coerent ca, cei castrați cognitiv, să fie meditați în starea de apropiere a licenței, sau mai mult, să le fie făcut transplantul de intelect direct într-o copertă cu lucrarea redactată gata.
Culpabilitatea de tip triangular: părinte – fiu – dascăl lucrează, falsificând. Face să iasă la drumul științei niște fluturi anemici, cu aripi coșcovite și opace ca poză de copertă, când, în fapt real, ei n-au trecut de starea crisalidei incipiente, unde au încremenit.
Ambiția maladivă împinge cu orice risc bolovanul în amonte. Sisifică este de astă dată închipuirea bolnavului sănătos. Dar sisiful lipsește de la apel, lipsește și de la pedeapsa eternă pe care, cu îndreptățită cuviință, ar merita-o veriga slabă din lanțul triangular.
Meditatul, acest sluțit de cunoaștere, e o mască a unei minciuni. O oaie care se declară cioban. O arătare ce pângărește drumul pe care e angajat să treacă, pe care e împins.
Căci stafia celui mort trece pe drum cu subtitrare.
Ion de pe potecă – și poteca e taman din Ciolt
