La cateheza audienţei generale de miercuri, 9 decembrie 2020, desfăşurată în Biblioteca din Palatul Apostolic, papa Francisc a continuat seria reflecţiilor biblice asupra rugăciunii. Evidenţiind că rugăciunea creştină este pe deplin umană, cuprinzând rugăciunea de laudă şi de implorare, pontiful a amintit că, prin rugăciunea „Tatăl nostru”, Isus i-a învăţat pe discipoli să se roage, astfel încât să ne dispunem faţă de Dumnezeu în relaţie de confidenţă filială şi să-i adresăm toate cererile noastre. La saluturile finale, papa a îndemnat ca în acest timp al Adventului, pe măsură ce ne apropiem de sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, să ne deschidem spiritul spre lumina Misterului de la Betleem. «Fie ca aşteptarea Mântuitorului să vă determine, pe fiecare dintre voi, să răspundeţi în modul cel mai decisiv şi mai generos la exigenţele creştine» – a spus pontiful.
Îl implorăm pe Dumnezeu pentru darurile cele mai înalte: sfinţirea numelui său, venirea împărăţiei sale, împlinirea voinţei sale – a spus pontiful, precizând că există o ierarhie în rugăciunea de cerere, după cum explică Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 2632.
Însă, în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm şi pentru daruri mai simple şi de fiecare zi – a explicat Sfântul Părinte – referindu-se la darul pâinii celei de toate zilele, care implică şi darul sănătăţii, al unei locuinţe şi al unui loc de muncă. Pâinea cea de toate zilele înseamnă şi Euharistie – a subliniat – „necesară pentru viaţa în Cristos”. Ne rugăm şi pentru iertarea păcatelor – ce reprezintă un aspect zilnic, având mereu nevoie de iertare – rugându-ne de asemenea pentru pacea în relaţiile noastre, pentru ajutorul în ispitiri şi eliberarea de cel rău.
Spunând că a cere, a implora, este un lucru foarte uman, pontiful a explicat – făcând din nou referire la Catehismul Bisericii Catolice, n. 2629 – că rugăciunea de cerere exprimă conştientizarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, în calitate de creaturi care au nevoie de Dumnezeu.
Papa Francisc: „Uneori putem avea impresia că nu avem nevoie de nimic, că suntem suficienţi nouă înşine şi că trăim în cea mai completă auto-suficienţă. Uneori se întâmplă aceasta. Însă, mai devreme sau mai târziu această iluzie dispare. Fiinţa umană este o invocaţie, care uneori devine un strigăt, deseori reţinut. Sufletul seamănă cu un pământ arid şi însetat, cum spune Psalmul (cf. Sal 63, 2). Cu toţii experimentăm, într-un moment sau în altul al existenţei noastre, timpul melancoliei sau al singurătăţii. Biblia nu se ruşinează să arate starea umană marcată de boli, nedreptate, trădarea prietenilor sau ameninţarea duşmanilor. Uneori, pare că totul se prăbuşeşte, că viaţa trăită până acum a fost în zadar. În aceste situaţii aparent fără ieşire, există o singură soluţie: strigătul, rugăciunea: „Doamne, ajută-mă!”. Rugăciunea deschide spaţii de lumină în întunericul cel mai dens.”
„Noi, oamenii, împărtăşim această cerere de ajutor cu întreaga creaţie” – a mai spus pontiful, explicând că nu suntem singurii care ‘ne rugăm’ în acest univers fără margini, „fiecare element al creaţiei purtând înscris în sine dorul de Dumnezeu”.
„Prin urmare, nu trebuie să fim scandalizaţi dacă simţim nevoia să ne rugăm; nu trebuie să ne fie ruşine să ne rugăm. Şi, mai ales la ceas de nevoie, să cerem” – a evidenţiat pontiful, explicând că rugăciunea de cerere merge mână în mână cu acceptarea limitelor noastre şi a condiţiei noastre de creaturi.
Sfântul Părinte a subliniat că este dificil să nu se creadă în rugăciune, care pur şi simplu există, ni se prezintă asemenea unui strigăt şi cu toţii ajungem să avem de a face cu această voce interioară care poate să rămână tăcută pentru mult timp, dar care într-o zi se trezeşte şi strigă.
