Acuma câteva veri, l-am văzut pe un bătrânel adunând fânul cosit câteva zile mai devreme şi felul în care a clădit o claie de fan într-o poiană din hotarul satului Ungureni, în Țara Lăpușului. Era o poiană mică, aşa cum sunt multe în părţile acelea, frumoasă, curată, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreţia ei de la începutul vremurilor. O poiană care mărturisea despre prezenţa omului şi semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduială temeinică şi care ascundea o învăţătură încă mai adâncă.
A început lucrul întorcându-se cu faţă spre răsărit şi închinându-se cu semnul Sfintei Cruci, semnul prin care Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniştea după-amiezii de vară, iar în poiană era fânul, aflat în neorânduială şi care, aşa cum se găsea, nu folosea la nimica şi părea doar să sporească şi să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă, bătrânelul a tăiat un par înalt şi drept de gorun, l-a curăţat de crengi şi de noduri, l-a înfipt drept ca o făclie în mijlocul poienii şi apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare şi îndemânare, fânul a început să se adune în jurul părului bine mirositor.
Ceea ce fusese haos şi neorânduială devenea formă şi mărturie că lucrarea omului în lume are şi trebuie să aibă şi rost și frumuseţe. Căci puţine lucruri au emoționantă şi nobila frumuseţe a clăilor de fân din ţinuturile de munte româneşti. Lucrarea se făcea cu temei şi drămuită într-o mireasmă care nu poate fi descrisă, dar care ştiu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiană strălucea de curăţenie, iarba era egală peste tot şi hotarele stăvileau şi ţineau în locul lor pădurea şi agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul îşi afirmase prezenţa din nou şi făcuse, după putere, lumea mai frumoasă.
