Revoluția mondială a săracilor plutește în aer. Bogații sînt tot mai bogați, săracii sînt tot mai săraci și tot mai mulți. Renta capitalului e din ce în ce mai mare față de renta muncii, statele sînt tot mai nepăsătoare față de concentrarea banilor, iar democrația tot mai coruptă. Nu e nevoie să citești tabelele lui Piketti, e destul să privești în jur. Prăpastia care se adîncește între bogați și săraci se umple zi de zi cu furie.
Săracii freamătă pe toate continentele, mai ales că, de o bucată de timp, în echipa lor e adăugată o parte a clasei mijlocii. Micii antreprenori, intelectualii și profesiile liberale îngroașă tot mai mult rîndurile sărăcimii, excluși prin fiscalitate și geocorporatism din aria bună a nivelului de trai.
Să lăsăm însă alte continente și să ne uităm la al nostru. Prăbușirea intelectuală a clasei politice, deteriorarea ei morală și inimaginabila lăcomie a companiilor trans-statale au produs cei mai slabi lideri din istoria europeană și cea mai ineficientă formulă de administrare a nemulțumirii din mileniul 3. Revolta dospește în masele abandonate și își caută conștiința de sine.
În România, de pildă, mai ales în aceste zile de criză multiplă, descoperim toate cauzele revoltei naționaliste a burgheziei europene de la 1848. Aproape ca în manual.
Avem, așadar, aceleași cauze economice:
– creșterea excesivă a prețurilor;
– dezvoltarea economiei e frînată de regimul absolutist (prin alocarea discreționară a bugetului, discriminarea companiilor românești și privilegierea exportului de profit);
– criză alimentară (40% din populație în risc de sărăcie sau excluziune socială).
Avem aceleași cauze socio-politice:
– nemulțumirea burgheziei (clasa mijlocie), țărănimii, muncitorimii și „nobilimii liberale“ (IMM, profesii liberale) din cauza revenirii regimului absolutist (discreționar) și a lipsei drepturilor democratice (falsificarea votului, a sentințelor, a informației publice și restricționarea libertăților în pandemie).
Avem aceleași cauze naționale:
– dominația străină (în politică, economie, Justiție);
– nevoia de unire (lipsa unui discurs pentru națiune și a unei mobilizări în jurul intereselor țării);
– nevoia de independență (inacceptabile cedări de suveranitate – resurse, bănci, industrie, legi).
Situația din România corespunde, așadar, cu momentul prerevoluționar de la 1848. În plus față de atunci, țara dispune și de o criză medicală, și de una politică. Îi lipsesc, desigur, Bălcescu, Goleștii, Rosetti, Kogălniceanu, Cuza sau Magheru, dar are, în schimb, rețele sociale.
Revoluția săracilor nu va fi cu furci și topoare, cel puțin nu la început. Pînă se va mondializa, ea va începe, așa cum încep aproape toate revoluțiile, acolo unde cauzele sînt mai acute și unde există conștiința de clasă, adică în state europene. Acum, clasa revoluționară nu mai e doar burghezia sau doar proletariatul, căci alături de ele sînt încorporate, prin furie politică, toate victimele sărăcirii.
Mai întîi se va ieși în stradă. Cînd protestele vor genera violență, acțiunile se vor organiza la scară națională. Se vor ivi un comitet revoluționar și un program. Vor fi blocate străzi, vor fi greve sincronizate și, pe măsură ce statul se va dovedi agresiv și inflexibil, se va ajunge la greva fiscală.
Apoi, vor fi sabotate toate simbolurile sărăcirii maselor: băncile, asigurările, IFN-urile, companiile petroliere și industria jocurilor de noroc. Economia se va bloca, statul va face implozie. Partidele politice vor fi eliminate de la regîndirea societății. E greu de spus cum se va sfîrși, dar nu ne rămîne decît să așteptăm.
România are cea mai nemulțumită populație din Europa, cea mai nefericită, mai demoralizată și aproape cea mai săracă. E, cum s-ar zice, „avanpostul cel mai înaintat al revoluției“. Cei care conduc azi țara continuă s-o ignore și s-o umilească. Iar revoluția săracilor, dacă se pornește și la noi, lor le va fi recunoscătoare. (Doru Bușcu, catavencii.ro)
